26 octombrie 2021
Privesc Lumea, Trăiesc Lumea ca pe un Întreg. Văd staturi peste straturi, vălul ce creează Iluzia și oamenii prinși în această... ceață mentală. Le simt și le văd însingurarea, durerea, disperarea, frustrarea, furia, judecata și cruzimea. Văd clar că toate astea sunt un strat de aparență dincolo de care sunt atributele Divinității. Am practicat mult plonjarea în adâncuri și am învățat să privesc în profunzime.
Și, totuși, de ce tac? Uneori, recunosc în a mea tăcere tipare vechi, stăvechi, gânduri care îmi spun că... e degeaba, că nu mă ascultă nimeni, că nu mă crede nimeni (că sunt doar vorbe, povești, că realitatea e alta), că oamenii se simt atacați/agresați de ceea ce spun. Da, uneori așa este. Însă, Lumea e reflexia mea... și... tac din nou, mă reîntorc în adâncuri căci acum știu ce caut și ce vreau.
Vreau să scot la suprafață focul, strălucirea, Lumina, pe care le-am găsit în mine, vreau să creez Vocea cu care mă pot rosti cu Încredere că sunt Auzită. Simt cu toată Ființa că ăsta e unul dintre motivele pentru care am venit: să trăiesc separarea, să pot spulbera - în mine - Iluzia separării și apoi să eman asta în Lume.