A fi autentică și a mă exprima din adevărul meu, a fost - și uneori încă mai este - o provocare pentru mine. Provocarea vine din asumarea consecințelor. Ce se întâmplă când spun un adevăr care nu convine sau care nu e primit așa cum aș vrea eu?
Când nu sunt conștientă (nu îl Simt pe celălalt sau contextul) mă pot regăsi în una dintre cele două situații:
Sunt focusată pe a-mi spune adevărul, cu orice preț... și, uit că adevărul în lipsa Iubirii poate să rănească profund Inima celuilalt. Când rostesc un adevăr care nu vine din Iubire, acesta poate stârni reacții nedorite. Sau, poate eu rostesc adevărul din iubire dar acest adevăr nu e primit de celălalt cu iubire; poate că celălalt are încă o lipsă de iubire, o rană adâncă, nevindecată încă, pe care adevărul meu o adâncește și mai mult. Adevărul este o energie pe care, dacă nu e însoțită de Iubire, o pot resimți ca fiind o agresiune. Uneori, eu sunt agresorul; alteori, eu mă simt agresată...
În extrema cealaltă, pot exprima iubire în lipsa Adevărului. Simt și exprim iubire dar nu văd, sau mai bine spus, mă prefac că nu văd Adevărul; dacă aș recunoaște Adevărul, aș mai putea iubi? Aici poate apărea dilema... și, dacă iubirea mea nu e una necondiționată, se ivește compromisul – minciuna de sine –
Simt că, în cazul meu, Adevărul și Iubirea trebuie să meargă... ținându-se de mână. Iubirea îmi înmoaie adevărul - care uneori e tăios, rece și dur - iar Adevărul dă forță și claritate – prin asumare - iubirii; este ceea ce eu Sunt în esența mea și ceea ce am de manifestat și exprimat în Lume.