Gândul zilei.Despre neputință.

În ultima vreme, din întâlnirile și conversațiile mele cu oamenii, un lucru mi-a atras atenția. Neputința.

Știi tu... starea aia în care simți că nu poți face nimic. Că ești prins într-o situație, într-o relație, într-o realitate care nu-ți place și pe care, oricât te-ai strădui, nu reușești să o schimbi.

 

Și m-am tot gândit la asta...

Oare de unde vine, de fapt, neputința?

 

Oare nu apare ea, de multe ori, tocmai din încercarea noastră de a schimba ceva ce nu ne aparține? De exemplu, pe celălalt.

Ne pasă de el, vrem să-i fie bine... și, uite așa, ajungem să credem că știm noi mai bine cum ar trebui să arate acel ”bine”.

Și oare nu începem atunci să-l convingem, să-l îndrumăm, să-l facem să vadă lucrurile așa cum le vedem noi? Cu cele mai bune intenții, desigur!

Numai că celălalt continuă să fie... el.

Și noi ne simțim neputincioși.

 

Dar dacă neputința nu vine din faptul că nu-l putem schimba pe celălalt, ci din faptul că nu reușim să-l acceptăm așa cum este?

Oare nu se ascunde, în spatele acestei neputințe, o frică?

 

Frica de ceea ce este celălalt, de felul în care gândește, simte sau alege să-și trăiască viața. Mai ales atunci când alegerile lui sunt atât de diferite de ale noastre.

Oare nu se întâmplă ca, fără să ne dăm seama, să simțim că felul lui de a fi amenință ceva din ceea ce vrem noi să fim? Convingerile noastre, valorile noastre, imaginea despre noi și despre lume. Poate chiar sentimentul nostru de siguranță.

Și atunci încercăm să-l schimbăm. Nu neapărat pentru că el are nevoie să se schimbe, ci pentru că noi nu știm cum să rămânem noi înșine atunci când celălalt este diferit de noi.

 

Și mă întreb... oare nu cumva aici începe adevărata neputință?

Nu în faptul că nu putem schimba omul din fața noastră, ci în teama că, dacă îl lăsăm să fie așa cum este, ceva din ceea ce suntem noi s-ar putea clătina.

 

Și totuși… dincolo de toate aceste frici, convingeri și diferențe, există ceva ce ne unește.

O conexiune pe care o putem simți atunci când, măcar pentru o clipă, renunțăm să mai judecăm, să mai controlăm și ne deschidem pur și simplu inima către celălalt.

 

Când trăiesc cu inima deschisă, nu mai am nevoie să-l schimb pe celălalt pentru a fi eu însămi.

Pot trăi împreună cu el într-un spațiu în care frica nu-mi mai conduce alegerile. Un spațiu comun în care simt libertatea și în care îmi pot recunoaște propria putere. Puterea de a alege cum vreau să trăiesc și cum mă raportez la ceea ce Este.

 

Și... atunci când mă așez cu adevărat în acest spațiu al compasiunii, al libertății și al puterii personale... mă pot trezi, dintr-odată, că am dizolvat neputința.